Suntem ipocriți, dar rareori avem puterea să o recunoaștem. Ne place să ne urcăm cu bocancii pe munca eroilor. Da, ei sunt eroi înainte să-i numim noi așa, sau cum a spus-o tânărul care astăzi stă pe prima pagina a tuturor ziarelor, site-urilor și pe paginile de Facebook ale celor care cred că se pot ridica, asociindu-și imaginea cu a lui: “Sunt oameni obișnuiți care fac lucruri extraordinare”.
Nu-i vedem decât atunci când ne convine. E ca în momentele în care ne mor actori de renume și dacă dintr-o pură întâmplare am reușit să facem o poză cu ei, ne grăbim să o urcăm online, ca dovadă că i-am cunoscut…dar câte bilete ați cumpărat la spectacolele lor? Sau ca atunci când, după ani de muncă și sacrificiu, cineva obține o medalie, bate un record, devine campion și ne trezim și noi să scriem că-l felicităm și vai ce ne mai bucurăm…
Am vrut aseară să scriu despre David, primul campion mondial la natație din istoria României, dar mi-am dat peste mână. Nu am simțit că am dreptul acum, așa cum nici voi, acești oameni care se urcă acum pe succesul lui, nu aveți dreptul. De ce nu ați scris mai mult luna trecută, acum un an, doi ani sau când era la început? Câți dintre cei care îl ridică acum în slăvi i-au întins o mână de ajutor când a avut nevoie? Câți ați crezut în el? Nici nu-și au rost răspunsurile!
Și nu este singurul, dar parcă acum, cu lecția lui, merităm o palmă mai dură. O „palmă” precum cea dată de Hagi, care a plecat după câteva secunde de la conferința de presă de după meciul FC Argeș – Farul, pentru că nu erau jurnaliști în cortul improvizat pentru conferința de presă „Ce-i asta? Nu se poate, nu se poate! Am venit, bună ziua, mulțumesc, am plecat! Facem caterincă? Atunci e caterincă”. Și avea dreptate. Sau ca cea dată de spadasina Ana Maria Popescu, surprinsă de câți jurnaliști au venit și de ce primire a avut parte la revenirea în țară de la Tokyo, în contextul în care nu de puține ori mulți au fost mai interesați de eșecurile și viața personală a sportivilor, nu de munca lor.
Și nu este doar despre sportivi și actori. De pildă, pe naista dâmbovițeancă Mariana Preda o cunosc de peste 10 ani. La primul interviu era încă la liceu. Atunci, un moderator a refuzat prezența ei în emisiune pe motiv că muzica ei nu e comercială. Străinii au distribuit-o în filme, au sprijinit-o să scoată albume și s-au mândrit cu ea. Acum, e un nume, dar câți s-au înghesuit să scrie despre ea? E de-a noastră să știți și drumul ei n-a fost ușor!
Și lista poate continua la nesfârșit. Actori, sportivi, medici, profesori, oameni care nu devin eroi peste noapte, ci care muncesc pentru succesul lor. Nu vă mai pozați cu ei, nu le mai distribuiți fotografia pe pagini după o reușită, ca să-i uitați sau chiar blamați la primul eșec.
